România are mii de hectare de platforme industriale dezafectate, foste fabrici, hale și spații logistice rămase neutilizate după restructurările din anii ’90–2000. Potrivit datelor Agenției Europene de Mediu, fenomenul „brownfield” este comun în Europa Centrală și de Est, unde tranziția economică a lăsat în urmă un volum semnificativ de active industriale nevalorificate.

În România, multe dintre aceste clădiri sunt amplasate strategic: aproape de centre urbane, infrastructură feroviară sau artere rutiere majore. Problema nu este poziționarea, ci lipsa investițiilor pentru reconversie și incertitudinea juridică asupra proprietății.

Datele europene arată că regenerarea brownfield reduce presiunea asupra terenurilor agricole și limitează extinderea urbană necontrolată. Comisia Europeană susține în mod activ reutilizarea terenurilor industriale prin politici de dezvoltare durabilă și fonduri structurale.

Reconversia industrială presupune costuri suplimentare: evaluări de mediu, decontaminare, consolidări structurale. Totuși, în multe cazuri, infrastructura existentă (rețele, acces, utilități) reduce investiția totală comparativ cu dezvoltarea „greenfield”.

Exemplele din Europa arată că fostele zone industriale pot deveni hub-uri logistice, parcuri tehnologice sau spații mixte rezidențial–business. În România, orașe precum Cluj-Napoca, Timișoara sau Oradea au început deja procese de reconversie, transformând foste platforme industriale în zone productive sau comerciale.

Din perspectivă economică, aceste active reprezintă „capital blocat”. Reactivarea lor ar genera valoare adăugată, locuri de muncă și venituri fiscale, reducând în același timp presiunea pe extinderea orașelor.

Întrebarea pentru 2026 nu este dacă există potențial, ci dacă administrația și mediul privat pot accelera mecanismele de reconversie. Într-o economie în care costul terenurilor crește constant, brownfield-ul nu mai este doar o problemă urbanistică, ci o oportunitate strategică.

(Photo: Freepik)